Elveţia – Ca o carte poştală

Odată cu venirea verii, tot mai mult mă gândesc la vacanţă, la concediu, la odihnă. Însă în fiecare an, alegerea unei destinaţii de vacanţă, pentru mine devine tot mai dificilă. Şi asta pentru că există, fără îndoială, riscul de a reveni dintr-o asemenea escapadă turistică epuizată şi mai stresată decât am plecat. Poate, fie nemulţumită de serviciul hotelier, fie de ghidul care oferă puţine informaţii, fie de banalitatea destinaţiei alese. Tocmai din acest motiv am fost nevoiţi să alegem cu grijă destinaţia turistică. De la începutul anului ne-am tot gândit unde să mergem? După discuţii îndelungate şi dezbateri serioase, am decis – anul acesta vom vizita Elveţia. Următoarea întrebare care ne-a venit pe buze a fost: unde în Elveţia? Păi, toată Elveţia. Aha, deci asta înseamnă din nou o călătorie de tip circuit cu un program strict, cu alergare cât cuprinde, cu oboseală pe măsură, cu vizitarea multor locuri într-un timp relativ scurt şi, prin urmare, întâlnirea cu diverse situaţii. Ne-am zis: e ok. Şi aşa nu suntem genul de persoane care să lenevească o săptămână într-o capitală europeană. Ar fi mult prea plictisitor. Aşa că ne-am cumpărat biletele şi am aşteptat cuminţi ziua plecării.

Timpul a trecut destul de repede şi iată că a venit ziua mult aşteptată, ziua de 1 iulie. Afară ploua mocăneşte de parcă venea toamna, însă noi am plecat la drum optimişti, aveam de parcurs 5700 de km. Totul trebuia să fie perfect, mai ales că nu ne permitem nici o eroare, care să ne încurce planurile. După zece zile trebuie să ne întoarcem alţi oameni. Mai relaxaţi, cu cardurile pline de fotografii inedite şi amintiri bine întipărite în minte. E adevărat că mai obosiţi decât am plecat, dar mai bogaţi în experienţe frumoase.

Fie că eşti în căutare de senzaţii tari, fie că eşti un hoinar liniştit rătăcit prin lume, Elveţia este unul dintre cele mai mari “terenuri de joacă” în aer liber. Nu măsoară mai mult de 41.285 km pătraţi dar este faimoasă pentru priveliştile alpine, lacurile cristaline, păşunile montane verzi, pădurile dese de conifere , transportul care funcţionează perfect şi cele mai bogate bănci din lume. Bineînţeles că nu putem uita faimoasele ceasuri elveţiene - care au nişte preţuri de te lasă cu gura căscată , sau delicioasa ciocolată Toblerone. Cam acestea sunt la prima vedere asocierile pe care le stârneşte Elveţia. Însă, la a doua vedere Elveţia se poate lăuda cu mult mai mult. M-ţii Alpi care ocupă 60% din teritoriul ţării, localitatea Zermatt – singura localitate din lume unde nu au voie maşinile, oraşele pitoreşti majoritatea aşezate pe malul unui lac, legendarul Matterhorn  care străpunge orizontul la sud de Zermatt şi lista poate continua. Eu aş zice fără ca să par exagerată, că aici totul este la superlativ…. Desigur, un cârcotaş ar putea spune:  Elveţia nu are ieşire la mare. Nici nu are nevoie. Elveţia are propria rivieră.  Atât pe malul lacului Geneva, în zona Montreux, cât şi la poalele Alpilor pe malul lacului Maggiore. Să nu uităm totuşi că peisajul montan al Elveţiei este “condimentat” cu peste 1500 de lacuri alpine.

Diversitatea peisajului şi diferenţele majore de altitudine fac ca o călătorie prin Elveţia să fie o experienţă unică, în aproape orice perioadă a anului. Cu toate că Elveţia este o ţară mică, măsurând doar 348 km lungime şi 220 km laţime, ea tot are o mulţime de regiuni. Astfel există riscul să urmezi principalele artere şi să treci prea repede prin ţară, fără să cunoşti, de fapt, nimic în profunzime. Acesta este şi motivul pentru care după doi ani m-am reîntors în acest“ colţ de Rai”. Drept urmare vă invit să facem împreună  un tur al peisajelor elveţiene.

Cum ştii că ai ajuns în Elveţia? În primul rând e linişte. Al naibii de linişte. Verdele e copleşitor, mâna omului a aliniat totul perfect. Câmpurile se înşiruie disciplinate (aici fiecare petic de pământ fiind îngrijit şi folosit pentru un scop anume neexistând parcele anoste şi irosite) despărţite de drumuri dese şi din când în când de câte o pădurice. De abia ai părăsit un oraş, ca un altul se şi iveşte în zare. Satele aproape se leagă unul de celălalt. În oraşe aceiaşi linişte, chiar dacă oamenii pe stradă mişună spre treburile lor. Maşinile stau cuminţi la semafoare. Bicicliştii  îşi văd în ritmul lor de drum. Nimeni şi nimic nu-i tulbură liniştea elveţianului de rând.  Parcă totul este desprins dintr-un basm. Unul al secolului XXI. 

Venind din Germania, călătoria am început-o cu vizitarea oraşului Sf. Gallen aflat în partea de nord-est a ţării. Dar până să ajungem în Sf. Gallen,  am făcut un popas pe malul lacului Constance ( Bodensee ), cel mai mare lac al Alpilor, aflat pe cursul râului Rin la graniţa între Germania, Elveţia şi Austria. Zona din jurul lacului  oferă o oază pitorească, cu parcuri colorate pline de flori, versanţi acoperiţi cu viţă de vie, sate istorice, paşuni şi păduri care încântă ochiul.

Dar să revenim la St Gallen, un oraş care îşi are, încă din secolul al XIV-lea, propria politică de alianţă, în mare parte orientată spre sudul Germaniei. Numele este legat de cel al călugărului irlandez Gallus, care s-a stabilit aici în anul 613. O sută de ani mai târziu, a fost înfiinţată aici Abaţia Benedictinilor – unul dintre cele mai importante centre cultural din Europa medievală.

Ne-am continuat drumul spre zona Schaffhausen pentru a admira atracţia zonei – Cascada Rinului. Şi uite aşa s-a făcut seară şi a venit vremea să ne îndreptăm spre  hotel, de altfel singurul hotel la care am stat pe teritoriul Elveţiei, restul pe la graniţa ţărilor vecine,  că preţurile sunt ceva mai lesne. Gazdă în această seara ne-a fost  Hotelul Seminar  aflat la 9 km de oraşul Zug,  într-o locaţie pitorească pe malul lacului Agerisee.

Dis de dimineaţă ne-am îndreptat spre  oraşul unde se trăieşte cel mai bine – Zurich, aflat tot în partea de nord-est a ţării. Este cel mai mare oraş al Elveţiei, inima finanţelor europene şi un important centru de cultură şi educaţie. Cei care vizitează Zurich-ul pot avea câteodată sentimentul că oraşul este Elveţia în miniatură  şi că tot restul Lacului Constance, nu e alteva decât o împachetare pitorească, o regiune de recreere pentru locuitorii care lucrează din greu pentru bogăţia oraşului.

Bogatul Zurich, situat pe crestele colinelor, câştigă mereu concursurile mondiale pentru eticheta de “oraş cu cel mai înalt nivel de trai”. Şi pe bună dreptate. Aici totul vine în întâmpinarea unei vieţi plăcute şi confortabile. Peisaje minunate, plaje, un lac cu apă cristalină, parcuri, localuri dar nu în ultimul rând o viaţă culturală prosperă. Aici găsindu-se la tot pasul: muzee, galerii de artă, palate şi biserici, teatre şi săli de concerte.

Am început vizita, cum era şi firesc, cu o plimbare pe Bahnhofstrassen – artera principală din Zurich – aflată în centrul economic al oraşului.  Ea se întinde de la Hauptbahnhof spre lac. Strada este o impresionantă “expoziţie” de bunăstare: sediile centrale ale celor mai mari cinci bănci din Elveţia, magazine cu ceasuri scumpe şi galerii elegante. Imaginaţia este stârnită de gândul că, la câţiva metri sub noi, în seifurile băncilor, se află mii de lingouri de aur. Acesta este centrul bogăţiei din Elveţia, atât de luxos că tot ce niciodată nu vă veţi permite să cumpăraţi, se află aici. Pe lângă cumpărături, arhitectura străzii Bahnhofstrasee merită o analiză atentă.

După ce le-am călcat banii în picioare vorba unui prieten şi ne-am zgâit prin vitrinele magazinelor,  paşii ne-au purtat prin labirintul străduţelor cu case monumentale până în zona veche a oraşului, unde se înalţă catedrala Grossmunster cu turnurile sale gemene. Practic oraşul gravitează în jurul râului Limmat care se varsă în lacul Zurich, traversând metropola. Aşa că cea mai interesantă parte a oraşului o reprezintă promenada de-a lungul râului.

De aici am luat-o agale spre malurile lacului unde ne-am relaxat hrănind nişte lebede grăsane. :-)

Ne luăm rămas bun de la Zurich şi ne continuam traseul spre zona  centrală a Elveţei. Acestă regiune centrală de dealuri şi văi circulare e dominată de eleganul oraş istoric Lucerna, una dintre primele destinaţii turistice ale ţării, şi unul din oraşele mele favorite din Elveţia. Se află la doar o oră în sud de Zurich şi este situat la 439 m altitudine. Datorită apropierii geografice de Alpi, oraşul Lucerna s-a dezvoltat într-o bază potrivită pentru expediţii montane. La doar 10 km înspre sud-vest se află Muntele Pilatus, de 2129 m.

Oraşul se întinde pe ambele maluri ale râului Reuss care curge lin dinspre malurile nord-vestice ale Lacului Lucerna.  Nu este foarte mare aşa încât se poate străbate lejer pe jos.În scurta noastră  plimbare  am putut admira destule obiective turistice interesante. Unul dintre ele este Lowendenkmal ( Monumentul Leului ), un minunat monument comemorativ de piatră, cioplit direct în stâncă. Plin de patos, leul comemorează cei 786 de ofiţeri şi soldaţi elveţieni care au murit apărându-I pe Ludovic al XVI-lea şi pe Maria Antoaneta în atacul de la Tuileries din 1792.

Alături de monumentul leului, un alt simbol al oraşului este  Kappelbrucke (Podul Capelei), cel mai vechi pod acoperit din lemn din Europa. Podul din lemn, construit în secolul XIV, leagă cele două ţărmuri ale râului Reuss. Din cauza incendiului din 1993, din podul original a mai rămas doar o mică parte. Podul are două elemente interesante: primul, fascinantul ciclu de picturi de pe grinzile acoperişului şi al doilea, celebrul turn de apă octogonal. 

În oraşul vechi am descoperit frumoase pieţe medievale cu statui şi fântâni, clădiri cu picturi murale exterioare, biserici şi capele dar şi străduţe care au un farmec aparte.

Drumul din Lucerna spre Interlaken oferă peisaje la fel de pitoreşti. Aici muntele Burgenstock ( 1128 m) se înalţă deasupra lacului Lungern oferind o vedere minunată . Aşa că o oprire obligatorie pe acest traseu trebuie făcută la  Brunigpass ( 1008 m) pentru a surprinde în imagini frumuseţea lacului Lungern şi a peisajului înconjurător.

Călătoria continuă pe cursul râului Aare până în staţiunea Interlaken situată la altitudinea de 570 m, între Lacul Thun la vest şi Lacul Brienz la est, străjuită de cele trei masive impunătoare ale Alpilor: Eiger, Monch şi Jungfrau. Oraşul îşi are numele de la poziţia geografică între lacuri ( în latină “inter lacus”). Staţiunea este plină de hoteluri splendide ce dau culoare şi măreţie locului. Ele amintesc de stilul de viaţă cosmopolit al clasei superioare din Europa de la jumătatea secolului XIX, care obişnuia sa vină în staţiunile balneare. Astăzi, staţiunea, considerată inima regiunii Jungfrau, este faimoasă pentru mulţimea de excursionişti care poposesc aici înainte de a se urca pe munţii din împrejurimi.

Atracţia principală este totuşi magnificul munte Jungfrau ce se înalţă la 4148 m.

Ne continuăm drumul spre capitala ţării – cocheta Berna. Una dintre cele mai mici capitale ale Europei. Liniştită, intimă, cumva chiar provincială. Mai întâi pornim într-o plimbare în partea veche a oraşului care conservă caracterul medieval, cu străduţe înguste şi piaţete. Ne-am plimbat pe vechile străzi Spitalgasse  - o stradă comercială mărginită de arcade, strada Marktgasse -  cu numeroase magazine de lux şi pieţe de flori, şi strada Kramgasse – cu case frumoase şi sedii ale breslelor, precum şi cu cele trei fântâni. Aici pe strada Kramgasse admiram  un simbol important al oraşului - Turnul cu Ceas construit între anii 1527-1530, care indica: ora, ziua, anotimpurile şi fazele lunii; în plus, exact cu patru minute înainte de fiecare oră, în faţa cadranului „ mărşăluiesc”câteva figurine colorate.  Aşa cum se întâmplă în Elveţia, orologiul fucţionează şi astăzi.Tot aici, pe strada principală,  la numărul 49 se află casa unde între anii 1903-1905, a locuit fizicianul Albert Einstein, acum un mic muzeu.

Pe strada paralelă Muenstrgasse, putem admira înalta catedrală gotică  Sfântul Vincent care se remarcă prin turnul său ce oferă o panoramă asupra oraşului. Noi nu am urcat în turn, am preferat să admirăm priveliştea minunată a oraşului de pe terasa catedralei. Un ultim popas în centrul vechi al oraşului Berna îl facem la Clădirea Parlamentului, un palat impunător ce domină valea râului Aare.

Ce îmi place la Elveţia este că nu trebuie să te deplasezi prea mult pentru a găsi ceea ce cauţi. Nici nu te urci bine în maşină că ai ajuns în următorul oraş pe care îl ai în program de vizitat. După doar 100 de kilometri care despart Berna de Laussane, al patrulea oraş ca mărime din Elveţia, am ajuns şi noi în capitala olimpicilor. Oraşul Laussane se bucură de o aşezare geografică privilegiată, fiind localizat în partea de nord a lacului Leman ( Geneva ), înconjurat de munţi şi traversat de patru râuri. Oraşul este construit pe trei coline, lucru pe care cei care vizitează oraşul la pas îl vor observa imediat. Este foarte simplu să-i deosebeşti pe localnici de turişti. Primii sunt cei care răsuflă greu când urcă o colină, pe când localnicii merg în pas vioi, fără a părea că depun un efort deosebit. Nici noi nu am vrut să arătăm că suntem turişti, drept urmare am pornit din dreptul Palatului Rumine, în pas alert pe scările Escaliers du Marche, spre catedrala care domină oraşul din vârful colinei La Cite. Efortul nu ne-a fost răsplătit întrucât catedrala nu era deschisă. Programul de vizită în peroada aprilie - octombrie este între orele 7-19. Când am ajuns noi era puţin trecut de ora 20, aşa  că nu ne-a rămas decât să ne rătăcim puţin pe străzile care şerpuiesc prin centrul vechi şi să admirăm arhitectura.

De aici am plecat în cealaltă parte a oraşului  spre port, unde se află Muzeul Olimpic. Urcând mica colină care duce către muzeu, am descoperit că deja ne aflam într-un muzeu al sporturilor. Pentru că parcul care înconjoară muzeul reprezintă o expoziţie permanentă în sine. Aici am admirat statui ale maeştrilor sportivi şi reprezentări ale diferitelor recorduri.

Apoi am coborât spre lac, pentru a fotografia lacul Leman înainte de a ne continua traseul.

Călătoria dinspre Zurich şi Berna spre Lausanne şi Geneva îi recompensează pe călători cu imaginea uimitoare  a întinderii vaste de apă, de un albastru deschis a Lacului Geneva şi a munţilor care îl înconjoară.Un loc perfect pentru creşterea viţei de vie, Geneva este cel de-al treilea canton ca mărime în producţia de vin din Elveţia, după Valais şi Vaud. Se spune că viile din Lavaux, între Lausanne şi Montreux, beneficiază de razele de soare de trei ori: atunci când vin de la soarele de pe cer, atunci când se reflectă din apele lacului si, în fine, pe timpul nopţii, când căldura lor, absorbită pe parcursul zilei, radiază din pereţii viilor. Între Lausanne şi Geneva, în regiunea Cote, viile formează versanţi mai domoli.

 Geneva este capitala cantonului Geneva şi primul oraş din zona franceză, fiind situat pe malul lacului Leman în care se varsă râurile Ron şi Arve.  Am început plimbarea cu vizitarea micuţului port de pe malul lacului unde am fost întâmpinaţi de lebede şi raţe, care abia aşteptau să ne ciugulească din palmă. Apoi ne-am deplasat spre podul Mont Blanc aşezat la capătul portului, punctul în care apele Ronului părăsesc lacul, de unde în zilele senine se poate admira impozantul Mont Blanc. Mai multe despre Mont Blanc puteţi citi aici

Un loc drag mie şi unul dintre cele mai cunoscute atracţii ale oraşului sunt parcul Jardin Anglais şi ceasul floral. Se găsesc pe malul sudic al Lacului Geneva, lângă Vieille Ville.  Acest ceas imens, este creat ca un omagiu adus industriei de ceasuri din Geneva. Cadranul acestui ceas este ornamentat cu mii de flori şi este reamenajat de mai multe ori pe an, în funcţie de anotimp şi florile de sezon. Ceasul formează un superb covor floral. Acul acestui ceas, care indică secundele este cel mai mare din lume, măsurând 2,5 metri în lungime.

De aici şi până în centrul vechi al oraşului sunt doar câţiva paşi. Oraşul vechi al Genevei este o porţiune pitorească a metropolei, unde găseşti clădiri vechi şi străduţe pavate, presărate de cafenele şi restaurante. Tot aici, în cel mai înalt punct, tronează şi catedrala Sf Petru, unul dintre cele mai vizitate monumente.

Obosiţi şi încălziţi, revenim pe malul lacului unde ne aşezăm pe iarbă la umbra copacilor. De aici se vede bine cea mai înaltă fântână din Europa – Jet d’Eau. Această fântână proiectează un jet de apă cu o viteză de 200 km/ h ridicându-se spre cer la o înălţime de circa 140 m. Interesant este faptul că această operă nu a fost realizată ca atracţie turistică, ci a fost proiectată ca un „ventil” de proiecţie pentru sistemul de canalizare al oraşului. Abia ulterior, fântâna a fost luminată de reflectoare care i-au sporit spectaculozitatea. În prezent jetul de apă este emblema Genevei.

În următoarea zi dis de dimineaţă, am continuat călătoria pe malul lacului Leman(Geneva ), cel mai mare dintre lacurile elveţiene, având o lungime de 72 km şi o lăţime de până la 13 km aproape de mijloc, pe care Elveţia îl împarte cu Franţa. Ţărmurile sunt împodobite cu sate istorice, castele fermecătoare şi oraşele medievale.Totuşi, viile domină această zonă.

La capătul estic a lacului se află faimoasa staţiune Montreux  „un fel de Monte Carlo” al elveţienilor. Oraşul este celebru datorită cazinoului, restaurantelor, hotelurilor şic care seamană foarte bine cu cele de pe Coasta de Azur, reşedinţelor luxoase, dar şi datorită grădinilor cu plante mediteraneene. Climatul de aici este unul foarte blând, după cum o dovedesc palmierii şi cameliile care se înşiruie pe aleea de pe malul lacului, menţinute în viaţă de boarea Italiei, a cărei adiere se simte până aici.

Am făcut o scurtă plimbare pe faleza de pe malul lacului Leman până în Place du Marche, unde cu faţa întoarsă spre lac, statuia lui Freddie Mercury priveşte către crestele alpine. În drum am căscat ochii la maşinile parcate în faţa hotelurilor. Numai Ferrari, Maserati sau Porche.Cireaşa de pe tort era când mai trecea pe lângă mine câte un bătrânel cu bască în cap într-un Ferrari decapotabil din anii 50 care arăta ca scos ieri din showroom.  Chiar dacă nu mă pasionează maşinile scumpe, astea chiar atrăgeau atenţia oricărui trecător.

În această perioadă la Montreux tocmai se desfăşura unul dintre cele mai importante evenimente muzicale din lume: Montreux Jazz Festival. Pe afişe se anunţau artişti cu nume sonore precum: Carlos Santana, Paul Simon sau Deep Purple.

Peisajele pitoreşti au făcut ca, la începutul secolului al XIX-lea, în această zonă să se dezvolte turismul. Încă de atunci, un obiectiv care stârneşte admiraţie era castelul medieval Chillon, aflat  în Veytaux, la 3 km distanţă de Montreux.

După un popas la castelul Chillon, am  făcut o incursiune spre sud  în inima Alpilor, în cantonul Valais, cea mai muntoasă regiune a Elveţiei. Numele acestui canton, vine de la cuvântul latinesc vale. Tot acest canton este într-adevăr o vale mare, de aproximativ 130 km lungime, cuibărit în lanţurile formate de Alpi. 

Punctul nostru de interes este staţiunea Zermatt, aflată la umbra Matterhorn-ului (4478m) – cel mai renumit vârf din Ţara Cantoanelor.  Zermatt este una dintre cele mai luxoase staţiuni montane din Elveţia, aflată la o altitudine de 1620 m, fiind asaltată de turişti în toată perioada anului. Dacă iubitorii sporturilor de iarnă ajung aici iarna, atraşi de largul domeniu schiabil; vara, turiştii sunt atraşi de multiplele variante de drumeţii. De la început trebuie să specific faptul că staţiunea Zermatt este singura localitate din Europa unde nu au voie maşinile, ea fiind considerată staţiunea cu aerul cel mai curat.

Oare cine nu îşi doreşte să ajungă în vacanţă într-un loc fără maşini, în care să nu fie nevoie să te fereşti de traficul intens, unde să nu mai auzi claxoane la tot pasul şi, ce e mai important, să nu mai simţi mirosul gazelor de eşapament? Ei bine, locul acesta chiar există şi se numeşte Zermatt, staţiunea în care din 1947 nu mai este permis accesul maşinilor. Poate vă întrebaţi de ce elveţienii au luat aceste măsuri. Dintr-un singur motiv: pentru a preveni poluarea aerului, care ar putea împiedica admirarea de jos a celebrului vârf. Am putea spune că Zermatt este un spaţiu ”închis”, accesibil doar turiştilor care sunt prietenii naturii. În Zermatt oamenii se deplasează cu trăsura şi taxiurile electrice. Mie mi-ar fi plăcut să mă plimb cu bicicleta, dar deja visez prea departe.

Pentru a ajunge în Zermatt se străbate o vale lungă de 30 km – Valea Matter. Valea este îngustă şi abruptă oferind o privelişte copleşitoare asupra munţilor. Practic cu maşina se poate ajunge doar până în sătucul Tasch, aflat la 5 km de Zermatt, unde vă puteţi lăsa maşina în parcările special amenajate. Localitatea Tasch adăposteşte aproximativ 1015 locuitori şi reprezintă ”poarta” de intrare în măreaţa şi spectaculoasa lume a Alpilor Elveţieni. De aici se poate lua trenul sau taxiul electic. Noi am optat pentru un transport cu taxiul. Drumul între Tasch şi Zermatt este foarte îngust, pe şosea fiind loc pentru un singur automobil, dar se lucrează la lărgirea şi consolidarea şoselei, că doar vorba aia suntem în Elveţia.

Ceea ce m-a frapat, de îndată ce am ajuns în Zermatt, a fost aspectul de oraş - grădină. Aici am descoperit o staţiune cu căsuţe tradiţionale de lemn,  hoteluri şi pensiuni stilizate. Absolut toate balcoanele şi ferestrele hotelurilor şi pensiunilor sunt încărcate cu jardiniere cu flori, dar şi ornamente din lemn tipic elveţiene.

În luna iulie, în Zermatt era forfotă mare, turişti din toată lumea se înghesuiau unii prin dichisitele magazine de suveniruri, iar alţii se îndreptau spre taxiuri sau trăsurile elegante. Noi am străbătut agale strada principală lungă de 3 km, pentru că aveam un scop bine definit. Trebuia să urcăm la Matterhorn Glaciar Paradise, unde este Palatul de Gheaţă. De altfel la Zermatt nu sunt prea multe locuri de vizitat: există un muzeu alpin, o bisericuţă şi o sculptură a marmotei. Toate aceste obiective se pot vedea în drumul spre telecabină.

Aşadar, merită să pornim spre munte. Poate cel mai uşor de recunoscut vârf de pe pământ, Matterhorn muntele arhetipal pentru cutia de ciocolată: el a inspirat pe inventatorul ciocolatei piramidale Toblerone.

Am luat telecabina şi apoi telegondola până la Matterhorn Glacier Paradise. De aici se pot lua două lifturi. Unul care urcă 100 m pe platforma gheţarului Matterhorn, la cel mai înalt punct de observaţie, la cota 3883 metri, şi altul care te coboară 100 de metri în gheţar. Noi am fost întâmpinaţi de o vreme capricioasă cu vânt puternic şi ninsoare, iar din cauza vremii platforma gheţarului Matterhorn era închisă. Întrucât Matterhornul nu se vedea, ne-am decis să facem o vizită în cel mai înalt gheţar din Europa, unde am admirat sculpturi în gheaţă. După ce am îngheţat bine în acest gheţar aflat sub Klein Matterhorn, am intrat în magazinul de suveniruri pentru a ne încălzi puţin, dar şi pentru a cumpăra magneţi şi alte suveniruri. Partea faină, este că în acest magazin am găsit suveniruri mai ieftine decât jos în staţiune.

La întoarcere cu telecabina, ne-am bucurat din nou de peisajul impresionant, de imaginea celui mai frumos şi fotografiat munte din lume, dar şi cel mai periculos. Ghidul ne povestea cum până în anul 1858 nimeni nu a avut curajul să-l escaladeze. Localnicilor le ea teamă, considerându-l un sălaş al diavolilor, care, într-un moment de furie, obişnuia să azvârle pietre de pe înălţimi.

Primele încercări au eşuat, vârful Matterhorn a rămas ultimul dintre principalele vârfuri de 4000 metri necucerit. În cele din urmă, un alpinist englez Edward Whymper, împreună cu şase camarazi ( trei englezi, un ghid născut în Chamonix, un tată şi un fiu din Zermatt ) au ajuns în vârf pe data de 14 iulie 1865, întrecând o echipă condusă de un faimos alpinist italian local. Momentul de triumf s-a transformat în tragedie la coborâre, când patru dintre cei din echipa de victorioşi au alunecat spre moarte după ce coarda s-a rupt. Trei dintre ei au fost găsiţi şi înmormântaţi lângă biserica din Zermatt, al patrulea nu a fost găsit niciodată. Accidentul a făcut valuri în presă, atât în Elveţia, cât şi în alte ţări, iar regina Victoria a Marii Britanii a interzis practicarea alpinismului pentru toţi cetăţenii englezi. În prezent, în fiecare an, mii de alpinişti îşi încearcă forţele în escaladarea vârfului. Din păcate, în medie, câteva zeci dintre ei dispar tragic, mărturie stând mormintele de la cimitirul din Zermatt.

Staţiunea Zermatt este, într-adevăr un simbol. Un simbol al alpinismului şi un simbol al schiorilor. De altfel Zermatt este cea mai înaltă staţiune din Europa ( 1620 m – 3883 m ) şi este considerată una dintre cele mai bune, din punct de vedere al zăpezii, al instalaţiilor şi al serviciilor. Odată un sătuc uitat de lume, în care oamenii se chinuiau să supravieţuiască iernilor aspre şi avalanşelor, acum o staţiune modernă cu străzi cochete şi hoteluri de lux. Ambianţa generală este una de relaxare profundă, de bună dispoziţie. Şi cum să nu fie o relaxare totală pentru puhoiul de străini veniţi să-şi cheltuiască banii, fie cumpărând diverse suveniruri, fie făcând excursii costisitoare cu mijloacele de transport pe cablu ce-i poartă spre înălţimi? Însă cei care vor ajunge aici, vor intra într-o lume magică, înconjurată de un inel de 38 de piscuri de până la 4000 de metri.

Încheiem această minunată zi cu trecerea în revistă a regiunii Ticino, cea mai însorită regiune a Elveţiei. Ticino este în primul rând un canton muntos, cu multe trăsături geologice atractive. Printre acestea se află două lacuri la poalele Alpilor, acolo unde se află graniţa cu Italia: Lacul Maggiore, întins şi măreţ, cuibărit printre ultimele dealuri subalpine, şi lacul Lugano, care se întinde printre vârfurile maiestuoase ale munţilor. Deşi nu se află printre marile zone producătoare de vinuri din Elveţia, viile din micul canton Ticino acoperă în partea de sud mai mult de 900 de hectare, şi este cunosută pentru faimosul vin Merlot. Astăzi, el a devenit un fel de marcă înregistrată a cantonului. 
Apusul de soare l-am admirat din Stresa(Italia), un orăşel de pe malul de vest al lacului Maggiore.

Ultima zi de pe teritoriul Elveţiei începe destul de prost şi aş putea spune că s-a sfârşit la fel de prost. Afară ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic peste tot, iar  atmosferă apăsătoare, de zici că eşti la Londra, reuseşte cu succes să ne alunge tot cheful de plimbare. Trebuie totuşi să pornim la drum, având ca destinaţie două staţiuni de lux: St Moritz şi Davos. 
Am străbătut un drum cu serpentine şi destul de îngust din regiunile Engadine şi Graubunden. Peisajul era ca de obicei încântător cu o vegetaţie atractivă,  cu sate cuibărite în vale şi case  a căror ferestre se deschid spre exterior. Între munţi şi văi, pajiştile alpine sunt adevărate paradisuri pentru plantele sălbatice.  Aici turmele de vaci păşteau pe pajiştile aflate pe crestele înalte ale munţilor. Vaca cu talangă la gât, pe fundalul crestelor stâncoase, este o imagine care a devenit aproape simbol al Elveţiei. În această zonă trăiesc şi marmotele alea „de învelesc ciocolata în staniol”, aşa că, cu puţin noroc le puteţi vedea printre pietre. O marmotă îndrăzneaţă filmată între Furkapass şi Gletsch puteţi vedea aici

Continuăm urcuşul şi ajungem în sfârşit deasupra. Julierpass - 2284 m altitudine, după cum scrie mândru pe indicator. Aici rămâi cu gura căscată. Te uiţi mirat de jur împrejur şi vorbeşti singur: lac, munţi şi aer curat. Parcă lipsea ceva. Fumul de grătar pe fundal de manele. Asta era imaginea cu care suntem noi obişnuiţi. 
De la magazinul din parcare am cumpărat  magneţi cu marmote  şi un ghiveci cu flori de colţ. O floare care se întâlneşte aici, nu doar pe creste inaccesibile, ci şi pe pajişti.

Elegantă, şic şi exclusivistă, staţiunea St Moritz situată în depresiunea alpină Engadin, la 1856 m altitudine ne întâmpină la capătul drumului. Soarele şi-a făcut şi el  apariţia printre nori. Se spune că staţiunea se bucură de 322 zile însorite pe an, aceasta fiind un record în Elveţia.

St Moritz  şi-a câştigat renumele datorită izvoarelor minerale, cunoscute pentru proprietăţile lor curative timp de aproape 2000 de ani. Acum este considerată de localnici ca fiind cea mai veche staţiune de iarnă din lume şi că, la urma urmelor, aici au fost odată găzduite Jocurile Olimpice de Iarnă ( în 1928 şi 1948 ).

Timpul a fost scurt aşa că am pornit într-o plimbare pe strazile oraşului plin de opulenţă - adevărata opulenţă, unde miliardarii care pot cumpăra România cu tot cu datoriile ei, îşi cumpără un ceas sau îşi etalează Rolls-Royceurile. Am admirat din mers hotelurile de 5 stele unde o noapte de cazare costă peste 2 mii de euro dar şi magazinele aflate  pe strada principală. De aici am coborât  la lac pentru o şedinţă foto. Totul era atât de frumos, încât mi-am primis că, dacă voi mai avea ocazia, am să revin în St Moritz negreşit.

Dacă de dimineaţa am pornit la drum cu stângul, continuam să o ţinem tot aşa. Drumul ce leagă staţiunea St Moritz de Davos este închis pentru lucrări. Asta înseamă că trebuie să ne întoarcem pe acelaşi drum şi să ocolim 120 de km, pentru a ajunge în Davos. Zis şi făcut că nu aveam încotro. După o oră şi ceva, am ajuns în locul de întâlnire a oamenilor importanţi din lume – Davos. Afară ploua  cu disperare, drept pentru care nici nu am mai pus aparatul foto la treabă. Am dat o tură printre stropi prin centrul staţiunii urmând să plecăm mai departe spre Vaduz capitala micuţului Liechtenstein. La scurt timp de la plecarea noastră din Davos, cerul s-a luminat, soarele a început să strălucească pe cer, semn că Elveţia vrea să ne lase la plecare o impresie bună!

Iată preţurile din luna iulie 2011.

-      bilet cascada Rinului 2 euro

-      Taxi  din Tasch – Zermatt 10 euro ( dus- întors, adică un traseu de 10 km )

-      urcare cu telecabina Zermatt- Matterhorn 62 euro

-      bilet gheţar 8 franci

-      o noapte cazare la hotel de 4 stele de la 80 euro

-      o bere (0,33) 6 franci

-      un cârnaţ cu o felie de pâine  5 euro

-      o salată de legume 8 euro

-      o masă completă pentru o persoană 30 de euro

-      un  magnet între 7-10 euro

Concluzia:  Din fericire, mi se întâmplă extrem de rar să trăiesc sentimentul invidiei. Poate pentru că mă consider totuşi norocoasă! Însă, pe locuitorii Elveţiei îi invidiez! Îi invidiez pentru că respiră un aer magic, pentru că trăiesc pe malul lacurilor cristaline, iar versanţii muntoşi le amintesc zi de zi că viaţa este pur şi simplu magistrală. Îi invidiez pentru simplu fapt că sunt calmi, liniştiţi, nu se grăbesc niciodată şi totuşi ajung  întotdeauna la timp. Pentru ei, cea mai importantă lecţie pe care o primesc în cei şapte ani de acasă, este să nu întârzie niciodată. Lipsă punctualităţii este o problemă foarte serioasă în Elveţia. Şi din nou îi invidiez, pentru că în vocabularul lor cuvintele: criză, recesiune, şomaj, restructurare…ori nu există, ori sunt interzise prin lege a se folosi…

 Elveţia este o  ţară cu adevărat specială, cu un nivel de trai foarte ridicat, şi consecinţă a acestui fapt, o ţară extrem de  scumpă. O ţară foarte bogată în munţi, păduri şi lacuri, frumos amenajate tocmai ca să primească turişti, dar de data aceasta nu orice turişti, ci numai acei turişti cu buzunarele generoase şi cardurile la purtător. Dacă elveţienii de acum un secol îşi mulgeau vaca şi trăiau liniştiţi, cei de azi continuă să “mulgă”… . dar pe turişti. Cu siguranţă turiştii, care se lasă “mulşi”, nu regretă nici o zi trăită în această ţară.  O ţară care a reuşit să facă din turism o artă ca apoi să o transforme într-o industrie. Cred că există foarte puţine locuri în lume unde să găsiţi atât de multe frumuseţi concentrate în teritorii destul de mici. De aceea îmi este extrem de greu să vă recomand numai un loc anume. Însă, sunt convinsă că cei care au petrecut aici un concediu şi-l vor programa cu siguranţă şi pe următorul!
La final ataşez un filmuleţ pentru a vă introduce în atmosfera de petrecere a elveţienilor. Sursa Youtube.