Este Cinque Terre pe măsura laudelor?

Există pe Internet o listă cu cele mai frumoase 50 de sate din Europa pe care de când am văzut-o prima dată mi-a luat minţile. Din Austria şi până în Germania, din Franţa şi până in Italia, din Suedia şi până în Norvegia, Europa are un număr mare de sate frumoase care te cheamă la ele  pentru a le admira, savura şi musai fotografia. Aşa se face că în vara lui 2014 pregătiţi sufleteşte goneam spre Cinque Terre, o destinaţie turistică de top ce atrage milioane de vizitatori de pretutindeni, un loc pe care îmi doream să-l savurez la propriu, îndeaproape. 

Aşadar, într- o zi de vineri, dis de dimineaţă, am pornit spre Cinque Terre, din  Arenzano o localitate frumuşică, la malul mării, din regiunea Liguria, unde am fost cazaţi. Două ore şi jumătate ne mai despart de unul dintre cele mai fotografiate locuri din Europa, pe care visam şi eu să le imortalizez în imagini din cele mai şmechere unghiuri posibile. Drumul până la destinaţie a fost destul de plictisitor, pentru că nu prea e nimic de văzut, admirat şi mai ales fotografiat! Liguria este o fâşie îngustă de coastă înghesuită între munte şi mare, care se încovoaie într-un arc est-vest, dinspre graniţa Franţei spre Toscana. Zona este cunoscută sub numele de Riviera Italiană, regiune ce beneficiază de o climă blândă în toate anotimpurile. Este o zonă a contrastelor neaşteptate, nu doar dintre malurile stâncoase şi apa adâncă verde-albăstruie, dar şi dintre locurile cosmopolite şi satele izolate, porturile agitate şi golfurile liniştite. Pe marginea drumului este plin de pini, smochini, leandri şi cactuşi uriaşi. Înainte de a ajunge în cele mai aglomerate, agitate şi gălăgioase sate pe care le-am vizitat vreodată, un popas pentru a savura liniştea şi vastitatea apei, este binevenit.

Ce este de fapt Cinque Terre? Un Parc Naţional pe coasta de vest a Italiei, faimos în primul rând pentru cele cinci sate înşirate de-a lungul coastei. Cele cinci sate pescăreşti sunt, de la est la vest: Riomaggiore - un sătuc muncitoresc, Manarola  - se spune că este cel mai pitoresc şi cel mai fotografiat , Corniglia - cocoţat pe un deal este cel mai înalt din Cinque Terre, Vernazza - se spune că este cel mai spectaculos dintre toate şi totodată destinaţia preferată a turiştilor şi Monterrosso al Mare - cel mai aproape de mare şi cel mai dezvoltat din punct de vedere turistic. Satele sunt legate între ele prin poteci înguste şi şerpuitoate, paralele cu marea. Parcul Naţional Cinque Terre este declarat Patrimoniu Mondial Natural Unesco din anul 1997, iar întreaga suprafaţă este protejată de lege, cu scopul de a proteja mediul acvatic şi înconjurător.

Manarola

Greu accesibile, sătucurile de pescari cu case colorate, îngrămădite una în alta şi una peste alta, pe care doar prin culorile stridente le poţi distinge, par ca un furnicar. Deşi ţi-ai dori să te rupi complet de cotidian şi să te relaxezi contemplând marea, nu ai nici o şansă. Până aici vizitasem oraşele mari din nordul Italiei, unde imaginea italianului este asociată cu gălăgia, agitaţia şi gesticulările energice, însă aici, la ţară, în aceste sate uitate de lume, mă aşteptam să fie mai linişte. Italieni, francezi, spanioli, turişti de pretutindeni, mişună pe aleile înguste în toate direcţiile.

Manarola

Din punct de vedere arhitectural, casele din Cinque Terre sunt de fapt nişte blocuri cu trei - patru etaje, de-alea tipic italiene, lipite între ele,  care fie vorba între noi nu au nimic deosebit, care să te farmece. Sub formă de cub, cu ferestre mici şi extrem de înghesuite din cauza spaţiului limitat, par mai degrabă nişte căsuţe desenate de copiii fără talent şi imaginaţie. Şarmul lor constă doar în aglomerarea lor atunci când sunt privite din depărtare, de pe mare sau de sus de pe deal. Examinate cu atenţie din apropiere, sărăcia îşi spune cuvântul.

Vernazza

Ocupaţia de bază a localnicilor, pe lângă turism şi pescuit este cultivarea viţei de vie şi a măslinilor pe terasele din jurul satelor care împodobesc muntele. Trecând prin faţa caselor, pe aleile pietruite, pe mulţi dintre aceştia i-am zărit la ferestre, privind marea sau pe noi, trecătorii. Par învăţaţi cu prezenţa turiştilor în număr atât de mare. Şi cum era de aşteptat, în aceste sate foarte vizitate de turişti, preţurile sunt mari, unele chiar exagerate dacă facem un mic calcul. De exemplu o simplă clătită cu nutella costă 5 euro iar o apă minerală de 0,5 , 3 euro. Transportul între sate, se face cu trenul care costa 1,8 euro călătoria. Se poate achiziţiona cu 10 euro un card care include călătorii nelimitate pe linia Levanto - La Spezia pe durata unei zile întregi. Biletele de tren nu au data şi ora ştampilate, este nevoie să le validăm înainte de a ne urca în tren.

Vernazza

Personal Cinque Terre mi s-a părut un loc comercial şi atât. Eu una mă aşteptam să găsesc aici, o destinaţie un pic altfel, ferită de turismul în masă. Însă stupoare, străzile sunt invadate de turişti încă de la primele ore ale dimineţii, iar forfota asta matinală îi dă o stare nasoală unui turist venit în vacanţă la relaxare. Poate o plimbare cu vaporaşul ar fi fost o alegere mult mai inspirată dar şi un mod plăcut de recreere. 

Dintre cele cinci sate, ne propusesem să vizităm trei, însă din cauza trenurilor cu întârzieri foarte mari până la urmă nu am mai apucat să vedem decât două: Manarola şi Vernazza. Suficient însă, cât să ne facem o părere despre această destinaţie prezentă adeseori în topuri pe locuri fruntaşe.

Manarola

Manarola este cel mai mic sat dintre cele 5 , datând din sec. al XII-lea şi se spune că este cel mai fotografiat. Are o singură stradă principală, care se opreşte fix în mare. Până să ajungem însă la mare, trecem pe lângă biserica San Lorenzo veche din anul 1338, construită în stil gotic, cu un turn înalt cu ceas (clopotniţă). Clopotniţa a servit drept turn de observaţie, de aici se semnala apariţia corăbiilor piraţilor. Ne oprim pentru a o fotografia, apoi ne continuăm plimbarea pe strada care şerpuieşte printre casele înghesuite.

Coborâm câteva trepte care ne conduc spre o mare hărmălaie cu magazine de tot felul, restaurante cu terasa afară, pizzerii şi mici cârciumioare tipice zonei. Ne aflăm de fapt pe strada principală, unde pe toată lungimea străzii staţionează bărcile pescarilor "parcate regulamentar" la intrarea, în faţa casei. Un obicei interesant dar şi incomod pentru sutele de turişti care mişună în fiecare minut pe unica stradă destul de îngustă.

Observ că balcoanele caselor nu sunt la fel de îngrijite ca în alte zone ale Italiei, foarte puţine având câte un ghiveci cu flori. Pata de culoare o dau doar rododendronii, flori specifice climei mediteranene care invadează pereţii locuinţelor spre încântarea turiştilor.













Căscând ochii în stânga şi în dreapta ajungem la mare, unde ne postăm într-un loc de unde să facem poze frumoase. Acelaşi lucru îl fac şi alte câteva sute de turişti, în stânga noastră, în dreapta noastră şi pe cealaltă parte  a golfului.

Terasele aflate în zonă sunt libere, turiştii preferând să mişune prin magazinele de suveniruri sau să se răcorească în mare. 

Manarola este cunoscut în special datorită romanticului drum al iubirii - Via dell'Amore, care uneşte acest sat cu satul vecin, Riomaggiore. Faimosul drum ce uneşte cele două sate are aproximativ un kilometru şi se află la o înălţime de 100 de metri deasupra mării. Miile de declaraţii de dragoste scrijelite pe zidurile tunelului precum şi lacătele ferecate de îndrăgostiţii care şi-au petcetluit iubirea, i-au confirmat statutul de destinaţie romantică de top.

În Manarola nu există plajă, turiştii stau la soare agăţaţi de stâncile care ies din mare. Mi-ar fi plăcut să fac o baie, dar nu în asemenea condiţii, drept urmare am preferat să-i fotografiez pe cei care se bucură de apa albastră şi razele blânde ale soarelui.

Înghesuit cum este, sătucul ăsta pe numele lui Manorola, are şi o gară, la care se ajunge traversând un tunel lung cu tavan curbat pe a cărui pereţi se află tot felul de imagini ispititoare din Cinque Terre. Trenul îşi „iţeşte capul” între tunele pe o distanţă de vreo 2 vagoane, restul gării fiind în tunel. Din păcate pe toată distanţa asta dintre sate, trenul merge mai mult prin tuneluri neavând şansa să admiri peisajele. În gară, băncile destinate călătorilor care aşteaptă trenul, una-două la număr, sunt insuficiente iar lipsa unor copertine unde să te ascunzi de soarele arzător îţi pot crea un mare disconfort. Însă, cel mai dezamăgitor este faptul că trenurile au întârzieri foarte mari, întârzieri care pe lângă că îţi pot da planurile peste cap, pot aduce cu sine şi insolaţii...

Vernazza

Am ajuns aşadar în Vernazza, un alt sat pescăresc despre care unii spun că este cel mai spectaculos dintre toate şi totodată cel mai asaltat de turişti. Are vreo 600 de locuitori şi este la fel de mic ca şi Manarola, compus dintr-o stradă principală ce porneşte din gară şi care se termină după 200 de metri la ţărmul stâncos. 

Personal mi-a plăcut mai mult Manarola decât Vernazza, cu toate că în cel din urmă există un castel medieval, unde dacă urci o mulţime de trepte, se poate surprinde o imagine paroramică asupra întregului sat.

În Vernazza punctul de atracţie îl reprezintă golful şi plaja, spre care se îndreaptă majoritatea turiştilor. Plaja din acest golfuleţ, un petic îngust de nisip, este mică, neîngrijită şi destul de neprimitoare, flancată pe părţi de mese cu umbreluţe. Aici am intenţionat să ne oprim la una din terasele ce te ademenesc cu răcoritoare, venite la ţanc după o şedere de 45 de minute în gară sub cerul liber la 35 de grade celsius. Din păcate toate sunt ocupate... aşa se întâmplă în plin sezon. 
În afară de munte, mare şi plajă, în Vernazza avem la dispoziţie două obiective turistice: Biserica Santa Margherita d’Antiohia şi Castelul Doria.

Urcăm pe Via G. Mazzini, apoi pe via S. Giov Battista pentru a ajunge pe o terasă frumos plasată deasupra mării de unde ni se deschide o panoramă spre biserica Santa Margherita d’Antiohia. Terasa este aproape goală. Aruncând o privire pe meniu, am înţeles de ce. În fine, cerem voie să tragem câteva cadre şi ne continuăm urcarea.

De aici câteva zeci de trepte în formă de melc ne conduc spre castelul Doria cu al său turn Belforte, unde contra sumei de 1,50 euro ne putem bucura de o panoramă mai amplă asupra satului. 

Satul este înconjurat de o pădurice terasată de măslini, despre care se spune că produc printre cele mai rafinate uleiuri de măsline din ţară. Castelul a fost construit la mijlocul anilor 1500 pentru a proteja satul de piraţi. 

 

Coborâm din nou în mica piaţetă din port şi ne îndreptăm spre biserica gotică Santa Margherita d’Antiohia, construită în secolul al XIII- lea pe locul unui lăcaş de cult mai vechi datând din secolul al XI-lea.

Şi acum am să vă prezint câteva imagini din Cinque Terre care reflectă cu adevărat realitatea!

Cinque Terre se pretează la o vacanţă scurtă, de o zi, între două avione. Şi dacă mă întrebaţi pe mine, evident că nu îşi merită laudele. Absolut deloc. A fost exact ca la pomul lăudat...

Impresiile sunt strict personale iar în acest articol nu doresc decât să prezint realitatea unor locuri exagerat de mult promovate în ultimii ani. Pentru noi Cinque Terre a fost un mare fâs. Sper să nu am aceiaşi dezamăgire când voi ajunge pe coasta Amalfi!