" Lumea este ca o carte, iar cel ce nu călătoreşte citeşte doar o pagină..." - Sf. Augustin
"Suntem cu toţii pelerini în această călătorie, doar că unii dintre noi au hărţi mai bune" - Nellson R. DeMille.

sâmbătă, 26 februarie 2011

De-a v-aţi ascunselea cu veveriţele

Iarna ne oferă la fiecare pas o mare varietate de subiecte atunci când vine vorba de fotografie. Peisaje superbe, lacuri îngheţate, brazi acoperiţi de nea, flori de gheaţă pe ramurile copacilor, sunt preferatele noastre atunci când dorim să imortalizăm în imagini paradisul iernii. Însă, în momentul în care dintr-un peisaj hibernal îşi face apariţia o vietate, lucrurile încep să se complice.

A fotografia o veveriţă este o provocare, uneori o încercare grea. Veveriţele sunt animale timide dar foarte active. Ne uimesc prin săriturile lor, de pe o creangă pe alta, la mare înălţime, dar şi prin viteza cu care aleargă pe ramurile arborilor, de care se agaţă cu ghearele lor ascuţite.
Dacă ai multă răbdare, noroc şi puţină imaginaţie, se pot scoate imagini bunicele. Deşi, răbdarea nu este punctul meu forte, am reuşit totuşi, anticipându-le mişcările, să le surprind în diferite ipostaze. Ba mai mult, am izbutit să le fotografiez în timp ce privirile noastre s-au intersectat. În general ochii animalelor sunt foarte expresivi oferind adâncime fotografiilor.
Vechii greci îi spuneau skiouros, denumire rezultată din alăturarea cuvintelor skia – care înseamnă umbră şi oura – însemnând coadă. Drăguţă, jucăuşă şi deloc agresivă, veveriţa este foarte uşor de recunoscut după coada sa stufoasă, mai lungă decât întregul său corp.

Deşi nu sunt diferenţe foarte mari între acestea, există în prezent peste 300 de rase de veveriţe, împărţite în şapte mari familii, însă cele mai cunoscute şi mai numeroase sunt : veveriţa gri, veveriţa de arbore şi  veveriţa roşcată . Veveriţa roşcata pe care am fotografiat-o eu, măsoară cel mult 20-25 de centimetri, are o blană în noanţe de la cărămiziu la negru roşcat, burta albă şi o coadă lungă şi pufoasă. Unele dintre exemplarele acestei rase au smocuri roşcate sau negre pe urechi, acestea devenind mai pronunţate în timpul iernii. Trăieşte în pădurile de conifere, unde găseşte din belşug hrana ei preferată: seminţe şi conuri de pin sau de brad.
 În aceste 2 imagini sugea seva de pe trunchiul copacului.
Fotografierea veveriţelor a fost o experienţă deosebită, pe care sper să mai am ocazia să o repet.
Toate imaginile au fost trase cu : Nikon L110 & FujiFilm S9600

12 comentarii:

  1. Foarte emotionanta povestea ta, Cora. Felicitari.

    RăspundețiȘtergere
  2. Absolut superbe... Spune-mi , te rog, daca s-ar putea face fotografii asa reusite cu un fujifilm s4000. Daca-mi aduc bine aminte ai folosit si tu un s6500fd.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc! Eu sunt de părere că nu aparatul contează ci persoana din spatele lui. Deci, răspunsul este da. Se pot face fotografii bune cu acel aparat.
      În ceea ce mă priveşte, încă folosesc un Nikon L110. Pozele 5 şi 6 sunt trase cu un FujiFilm S9600, restul imaginilor le-am surprins cu Nikon L110.

      Ștergere
  3. Fantastic. Aproape ca nu-mi vine sa cred ca toate fotografiile sunt facute cu camere cu senzor mic.!! Mi-a facut placere sa-ti vizitez blog-ul. E o incantare. O seara placuta... oriunde ai fi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc frumos pentru vizită şi aprecieri!
      O seară minunată şi ţie!

      Ștergere
  4. Sunt mult mai dragalase decat cele din Montreal :) Unde au fost facute pozele?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi eu zic la fel! :)
      În pădurea Dumbrava din Sibiu.

      Ștergere
    2. Pai, eu nu v-am spus la fel? :-)

      Ștergere
  5. Foarte frumos articolul...felicitari si ptr imagini...:)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...